Despre cum a mușcat presa o știre falsă. Again.

Site-ul Stirile Pro TV, o sursă de încredere și inspirație pentru mai toate televiziunile și site-urile românești, a publicat o știre falsă, care apoi a fost preluată de alte instituții media. Era vorba despre un bodyguard român care a dat mâna cu Regina de ziua ei, ieri, când a făcut 90 de ani. Simplu fapt că suverana Marii Britanii ar face așa ceva e ușor de neconceput, dar să zicem că se poate întâmpla (deși cel mai probabil îi interzice protocolul).

https://i0.wp.com/image.stirileprotv.ro/media/images/original/Apr2016/61796900.jpg

Foto: stirileprotv.ro

Evident, românașul, pe care nu l-am găsit sub nicio formă pe Internet și care din Nicolas Radu a ajuns Nicolas Chiru pe unele site-uri care au preluat știrea Pro-ului, nu a fost în viața lui nici la 500 de kilometri de regină, darămite la cinci pași. În schimb, într-adevăr, așa cum arată și pozele, a dat mâna cu o femeie bătrână, cu multe podoabe, îmbrăcată kitsch-elegant…

https://i2.wp.com/image.stirileprotv.ro/media/images/original/Apr2016/61796901.jpg

Foto: stirileprotv.ro

Nu trebuie să fii un geniu, însă, ca să-ți dai seama că acele covoare, mobila de prost gust, pereții ticsiți cu tablouri, încăperile extrem de joase și prost luminate etc. nu pot alcătui decorul renumitului Castel Windsor.

Însă,  cine e ”regina” din imagini? Ei bine, pentru cei care fac Externe de mai mult de 3 luni, doamna e cunoscută din celebrele photo shoot-uri ale celor de la ”The Sun Nation”. În imaginea de mai jos o vedeți pe simpatica ”regină”, îmbrăcată la fel ca în pozele cu românașul, pe o pajiște ce se află în stânga Palatului Buckingham (where the real Queen lives 😉 ).

https://i1.wp.com/www.sunnation.co.uk/s3/sunnation-prod/uploads/2015/11/SUNNEWS_DCY_CORBYN4jpg-JS188724023-653x485.jpg

Foto: sunnation.co.uk

P.S. Știrea cu românul am văzut-o și pe TV, la Antena 3 și Antena 1. Aici puteți vedea cum Andreea Berecleanu citește cu mult patos știrea falsă :))

Moldova’s path to West roadblocked by Russian propaganda

Paradoxically, instead of promoting democracy, Moldavian media is the one of the country’s biggest hindrance. By compromising information and rebroadcasting Russian propaganda, each day the Moldavian press pushes the country further away from its European goal and even more into Russia’s arms. Thus, if Moldova falls completely under the Russian influence, the buffer zone between Moscow, on one side, and NATO and the EU, on the other, will disappear and this will ultimately bring Putin at the eastern border of the both multinational structures.
Although 25 years have passed since Moldova declared its independence, its Soviet past has a way of still playing a big part in the country’s present. Moldova has seen a never-ending political turmoil since the 2014 elections, but its instability dates back to 2013, when an open war between two of the country’s best known so-called pro-European oligarchs began. Last year, after the news broke that one billion dollars, an eight of the country’s GDP, disappeared from the banks, political unrest surged, ultimately leaving Moldova without a Government for almost three months. Currently, the pro-Russian parties, ready to take power, are demanding snap elections as they are sure they will win. The three pro-Russian political forces in Moldova rank best in voting intentions, a late 2015 poll conducted by the Institute of Public Policy showed.
The pro-Russian forces’ success is partly due to pro-Europeans’ inability to give Moldova its much needed prosperity as 86% of the population is unsatisfied with the current economic situation. Also, the Moldavian media contributed considerably to the surge of popularity of the pro-Russian forces. Mainly, by rebroadcasting Russian TV channels. For example, in primetime, only 20% of the shows broadcasted by Prime TV, the top Moldavian TV station, are in Romanian, the official state language, while 80% are rebroadcasted and in Russian, a research conducted in 2014 by the Electronic Press Association/Soros Foundation showed.

The dominance of Russian media in the Moldavian landscape has led to a stunning situation: now one in four Moldavians want Renato Usatîi, a controversial political leader, loyal to Moscow, arrested and investigated in Moldova on several accounts, to be the country’s next president.

Russian propaganda has influenced the political spectrum in Moldova, a country where Russian ethnics only account for 5,5% of the population (2004 census), and how it derailed Moldova from its European path. All in the hope of gaining more control over the country and attracting it in Russia’s “EU” – the Eurasian Customs Union.

Brainwashed by the Kremlin propaganda, Moldavians have gradually given up on joining the Western block as Russian TV channels have made, throughout time, preposterous allegations. In their daily broadcasts, Russian journalists demonize the European Union by claiming it wants to change the Orthodox religion in Moldova, gays will conquer the country and laypeople will be stripped of their lands and won’t be able to export their products on the Western markets. Thus, the Russian media creates a parallel media reality for Moldavians through biased reports and by distorting reality. As most Moldavians speak Russian, the level of manipulation has reached concerning highs: a few years back many Moldavians thought Vladimir Putin was the country’s president.

Recently, there were a couple of clear cases of Russian manipulation through the Moldavian media. For example, Russian TV stations likened recent protests in Moldova to those in Ukraine, in 2014, when Yanukovych fled and Russia gained control over eastern Ukraine and annexed Crimea. Although there aren’t many resemblances, Russian media induces the idea that the consequences of the protests may be the same, even hinting at military actions. Last Sunday, the Pervîi Kanal (Public Russian Television), rebroadcasted by Prime TV, claimed Romania’s army was ready to invade and annex Moldova, citing military agreements that exist, but have a very different content from that presented by Russian journalists.

The Kremlin propaganda messages wouldn’t make their way to the Moldavians’ screens if it hadn’t been for the local TV stations and the Moldavian Ofcom. With unreliable TV ratings and an advertising market controlled by renowned oligarch Vladimir Plahotniuc, who also owns four important TV stations, the media landscape in Moldova is slowly degrading. Without much income from advertising, TV stations find it hard to make ends meet, so producing their own content proves to be costly. This is why most channels choose to rebroadcast free of charge Russian TV stations. Up to 77% of the airtime of some Moldavian TV stations is based on rebroadcasting, the Electronic Press Association research indicated.

However, beside the financial aspect, the rebroadcasting of Russian TV stations has very strong political reasons. Oligarchs in power that own TV stations rebroadcast Russian media while blatantly ignoring the rulings of the Moldovian Ofcom, which has tried to impose a 30% own production rule and that all newscasts be in Romanian. Worried about the Russian propaganda, some MPs tried to pass a law to stop it, but the draft was thrown out in the Parliament’s Media Commission, presided by Chiril Lucinschi, the son of a former president and owner of two TV stations that rebroadcast Russian media.

Thus, the information Moldavians receive on a daily basis is compromised, with Romanian-speaking and Russian-speaking media reflecting two very different realities. This in turn affects democracy as 83% use TV as their main source of information and ruins any kind of social cohesion. As the messages Moldavians receive from Russian TV stations are similar to those professed by the pro-Russian political forces, Moscow-based media basically acts as a canvasser.

EPIC FAIL Miss Univers 2015 este… Columbia! Ăsta… Filipine!

Gafă de proporţii la Miss Univers! Prezentatorul show-ului, ajuns la cea de-a 64-a ediţie, a greşit numele câştigătoarei. El a anunţat că reprezentanta Columbiei e cea mai frumoasă femeie din lume, însă adevărata câştigătoare a coroanei era concurenta…din Filipine.

Pumnul care l-a urcat în sondaje pe Rajoy

O ştire care a trecut oarecum neobservată zilele astea este pumnul pe care premierul Spaniei l-a încasat de la un puştan de 17 ani. Presa iberică l-a scos pe tânăr „ultras”, „fascist”, „extremist”, însă „a uitat” să vadă boost-ul electoral pe care l-a primit, de fapt, Rajoy în urmă cu câteva seri.

Pumnul care s-a văzut în jurul lumii, ca să zic aşa, a devenit un adevărat spectacol mediatic, cu Rajoy în rolul principal. Mai întâi, proaspăt lovit în figură şi lăsat fără ochelari chiar în Galiţia natală, premierul şi-a făcut apariţia smerit la un miting electoral în A Coruna, chiar în seara agresiunii. Apoi, a urmat un val de empatie, iniţiat de rege, care a forţat până şi adversarii politici să-i „declare” iubirea. Rajoy a ieşit în public şi a spus că nu vrea ca incidentul să aibă „consecinţe politice”, adică să tragă careva foloase după pumnul luat… decât el, evident. Într-un ultim act al dramei spaniole, părinţii huliganului i-au cerut scuze premierului.

Şi acum, permiteţi-mi să fiu uşor cinic. Poate că pumnul pe care l-a luat Rajoy pe final de campanie nu a fost tocmai întâmplător. Într-adevăr, oamenii sunt furioşi pe el, nu şi-a respectat multe promisiuni din campania din 2011, însă nu cred că s-a ajuns la manifestări violente.

Poate că strategii lui Rajoy s-au inspirat din vechi, dar celebre întâmplări cu politicieni bătuţi. Mie mi-a venit imediat în minte statuia care şi-a luat-o în meclă Berlusconi, în 2009. Tot într-o seară de decembrie, tot un premier la un miting electoral, însă în faţa Domului din Milano. Atunci, Il Cavaliere a fost dus de urgenţă la spital, unde medicii au constatat că avea nasul fracturat, nişte dinţi buşiţi şi buza tăiată. Statuia primită în faţă de Berlusconi i-au crescut popularitatea cu şapte puncte în doar o săptămână.

Problema e că de miercuri seară până astăzi nu e o săptămână, aşa că boost-ul aşteptat de strategici poate va fi mai mic de şapte puncte.

Fie că o recunoaşte sau nu, pentru Rajoy pumnul a fost o mană cerească şi asta se va vedea cel mai probabil şi la urne. Deja primele „rezultate” s-au văzut la Bruxelles, unde liderii UE au sărit pe el să-l consoleze, iar Merkel chiar l-a mângăiat părinteşte pe obraz.

Rajoy, ayer junto a Merkel en Bruselas
sursa foto: EFE

De altfel, şi în rândul internauţilor, Rajoy, văzut drept „bau bau”-ul de la Madrid, din cauza măsurilor impuse de Guvernul său, a stârnit compasiune. Asta, după ce în weekendul trecut n-a reuşit să strângă nici măcar patru mii de oameni în Las Rosas, lângă Madrid, un fief al Partidului Popular. Aşadar, în plină campanie, Rajoy a fost privit cu milă, ceea ce, cu siguranţă, îi va aduce ceva voturi în plus. Şi asta este exact de ce are nevoie acum, nu de o pereche nouă de ochelari şi nici de afecţiunea lui Merkel. De voturi.

Ultimul sondaj, apărut la 14 decembrie în „El Mundo”, îi dă pe popularii lui Rajoy câştigători duminică, însă cu prea puţine voturi ca să guverneze singuri. Mai exact, ei ar avea în Camera Deputaţilor între 114 şi 119 de mandate, însă, pentru a da din nou premierul ţării, trebuie să aibă 176 de mandate. Aşa că popularii trebuie să facă alianţă cu una dintre formaţiunile mai prost clasate. Cu PSOE, socialiştii de pe locul doi, au mai făcut alianţă, iar la Madrid şi-au dat mâna şi cu Ciudadanos, o formaţiune aflată pe locul trei în sondaje. Partidul anti-sistem Podemos, un frăţior al Syrizei din Grecia, jură pe roşu că nu se alia cu popularii lui Rajoy.

Despre referendum sau „De ce am fost eu ieri la mare”

Naiv de fel, am crezut că, odată terminat referendumul, partidele politice îşi vor asuma rezultatul şi vor căuta soluţii pentru a coabita, nu pentru binele propriu, ci pentru binele românilor.

Ieri, au existat trei posibilităţi de vot: DA, NU sau boicot. Toate trei sunt la fel de legale. Constituţia ne asigură dreptul de a vota, iar noi suntem liberi să ne folosim de acel drept exact aşa cum simţim. Nici românii, nici etnicii maghiari care au stat acasă nu pot fi acuzaţi de nimic. Fiecare a acţionat exact aşa cum a simţit! Aşa e democratic!

Recunosc că nu am votat. Am şi o motivaţie pe cât de simplă, pe atât de onestă: singurul referendum valid, care s-a organizat în România în ultimii 23 de ani, n-a fost încă pus în aplicare de Parlament, deşi preşedintele suspendat Traian Băsescu a reiterat în nenumărate rânduri că este dispus să renunţe la fotoliul de la Palatul Victoria dacă prevederile acelei consultări a naţiunii se pun în aplicare.

Vorbesc, bineînţeles, de referendumul din 2009, organizat odată cu primul tur al alegerilor prezidenţiale. Miza acestei consultări a fost reducerea numărului de parlamentari la 300. Bineînţeles, e vorba de costuri în aparenţă, dar de foarte multe alte lucruri în esenţă. La acel referendum s-au prezentat 50,16% din numărul total de alegători înscrişi pe liste. Referendumul a fost validat, dar prevederile acestuia n-au fost încă puse în aplicare.

Apoi, un alt motiv pentru care n-am participat la vot este Crin Antonescu. Este inadmisibilă „avansarea în funcţie” a acestui senator. Preşedintele interimar al României este „parlamentar de profesie”. A fost deputat de Tulcea între 1992-2000 (respectiv 2 legislaturi), iar apoi alte două legislaturi a ocupat un scaun în Camera Deputaţilor, fiind ales în Teleorman (2000) şi în Bucureşti (2004). În 2008, a decis să încerce şi Senatul, fiind ales într-o circumscripţie din Bucureşti.

Iar acum câteva date relevatoare despre George Crin Laurenţiu Antonescu, fără a da vreo nuanţă subiectivă:

În legislatura 2004-2008, Antonescu a avut o prezenţă de 14,79%, luând cuvântul de 43 de ori în cei patru ani. El se situează pe locul 318 din 321 în ceea ce priveşte prezenţa la vot în Camera Deputaţilor.

Apoi, între 2008-2012, Crin Antonescu a „dat” prin Senat de puţine ori, fiind liderul topului chiulangiilor din camera superioară a Parlamentului. Prezenţa lui la voturile Senatului este de 6,06% :), depăşindu-l lejer pe Cătălin Voicu, care are 14,08%. Este imperios să vă reamintesc că senatorul PSD Cătălin Voicu a ispăşit mai bine de un an de închisoare pentru fapte de corupţie în tot acest răstimp. Pe Voicu îl mai paşte o plimbare la răcoare, ÎCCJ dându-i o pedeapsă, ce poate fi atacată cu recurs, de cinci ani cu executare. Dacă nu vi-l amintiţi pe Cătălin Voicu, cu siguranţă aţi auzit de senatorul care a votat cu două mâini la moţiunea de cenzură care a dus la suspendarea preşedintelui.

Acum că am lămurit-o cu prezenţa lui Antonescu în Parlament, cred că putem cădea de acord că numirea acestuia în fruntea Senatului a fost clar o mişcare politică, probabil convenită în protocolul USL (chestie care nu m-ar mira). Să devină cel mai absent parlamentar preşedintele camerei superioare a Parlamentului… Asta numai în România se poate întâmpla!

Stau şi mă întreb: Cum aş fi putut merge la vot şi să votez demiterea lui Traian Băsescu, când USL vrea să-l instaleze pe Antonescu în fotoliul de la Cotroceni?

Nu consider că PDL sau Traian Băsescu prin mesajele lor din ultima săptămână de campanie m-au influenţat prea mult pe mine sau pe alţii care au stat acasă. De ce spun asta? România suferă de apatie politică, evident un lucru pe care a mizat preşedintele suspendat şi partidul său de susţinere.

Românii nu mai votează ca în anul 1990, pentru că şi-au pierdut încrederea în partidele politice, în politicieni şi în faptul că ar putea schimba ceva în ţara asta prin acordarea unui vot. E foarte simplu: pe măsură ce clasa politică s-a discreditat singură, românii au refuzat să mai participe la vot şi să-şi exercite dreptul constituţional. Potrivit unui studiu al Institutului de Politici Publice publicat în 2009, la alegerile parlamentare din 2008 s-au prezentat 39,20%. Dacă facem o comparaţie cu alegerile din 1990, tot pentru Parlament, observăm o reducere cu mai mult de 50% a numărului de votanţi. În 1990, s-au prezentat 86,2%.

Bineînţeles, apatia politică nu este un semn de bun augur, însă suntem în trendul european – aşa se întâmplă şi la alţii. Faptul că ieri s-au prezentat doar 46,23% (ultima informaţie furnizată de BEC până la ora asta) nu e vina lui Traian Băsescu, ci a partidelor politice – PDL, PSD, PNL, PC, UNPR, etc. Acestea n-au ştiut să ţină legătura cu electoratul, să răspundă aşteptărilor lor şi astfel au pierdut încrederea votanţilor.

Este aberant să punem trendul descendent al participării la vot pe seama mesajelor vehiculate de Traian Băsescu şi PDL. Dacă românii erau atât de supăraţi pe Traian Băsescu, ieşeau la vot în număr atât de mare încât să-l demită. Ceea ce s-a întâmplat ieri ne arată că românii au alte probleme, de care nu se ocupă guvernarea, şi au ales, pur şi simplu, să ignore acest circ politic care a acaparat piaţa publică, mass-media şi discuţiile din autobuz.

Îndemnul lui Traian Băsescu de a nu merge la vot nu contravine, după ştiinţa mea, niciunei legi. În campanie electorală, poate să spună câte verzi şi uscate…

Constituţia spune clar:

ARTICOLUL 57
Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Păi cu bună-credinţă am stat acasă, foarte conştient de ceea ce fac. Ca mine sunt sigur că au mai existat câteva milioane de oameni. S-a mers pe principiul: „Dintre două rele, alege răul cel mai mic”. Nu voi fi naiv şi voi spune că toţi cei care au stat acasă ţin cu Băsescu… Clar nu!

În timp ce PDL a mizat pe statul acasă a românilor, USL a mizat pe electoratul de vârsta a treia. Acesta s-a dovedit a fi şi cel mai responsabil din punct de vedere civic. Acest electorat este cunoscut a fi fidel fostului regim şi, în speţă, domnului Iliescu. Nu este foarte greu de ghicit pe ce a pus ştampila bunica mea 🙂

Totuşi, trebuie să reţinem un lucru când vorbim despre fraudă. Dacă au existat fraudări de vot, acestea au venit, cu siguranţă, mai mult din partea USL. PDL nu avea niciun interes să iasă, să aducă oameni la urne sau să-i plătească. Lor le convenea ca electoratul să meargă la film sau la mare. Cei agitaţi au fost USL-iştii, care au făcut turism electoral. Am fost şi eu martor la acest lucru, dar pentru asta voi scrie un material separat. Dovada „umflării” voturilor se vede şi în datele avansate de BEC.

În comuna vrînceană Lepşa prezenţa la vot a fost de 250,43%. WOW! Ce cetăţeni responsabili!, aţi zice. Se pare că secţia 304 a primit 378 de buletine de vot, pentru că atâţia votanţi erau înscrişi pe listă. Se pare că afluxul de turişti în zonă i-a obligat pe organizatori să mai ceară 900 de buletine. Din pură curiozitate, am dat un Google search, ca să văd ce e cu Lepşa asta, unde au votat aproape 1.000 de oameni în loc de 380. Eu nu cred că toţi oamenii arondaţi la secţia aia s-au dus la vot… Oricum, din calculele mele reiese că au votat 567 de turişti. Din păcate, sunt puţine informaţii despre Lepşa. Calculând capacitatea de cazare a pensiunilor listate aici – nu e o listă exhaustivă, însă trebuie să recunoaşteţi că n-aţi mai auzit de staţiunea asta şi chiar nu poate să aibă mai mult de vreo 30 de vile -, am ajuns la vreo 400 de locuri de cazare. Şi atunci, facem un mic calcul: 378 de localnici + 406 turişti = 784 de alegători. Asta, dacă presupunem că toţi votanţii din Lepşa s-au dus la vot şi cabanele din zonă au fost ocupate la refuz… Somehow I doubt that. Oricum, cei 784 de votanţi sunt mai puţin decât 945 care se spune că au fost acolo la vot.

Nu în ultimul rând, vreau să vorbesc despre lozinca USL: „A fost ales de cinci milioane, şapte milioane îi cer să plece!”. Da, aşa e, nu contestă nimeni asta, dar legea e foarte clară. Legea pe care ei o blamează în mod indirect a fost promulgată de Crin Antonescu, co-preşedinte USL. Aceeaşi condiţie s-a aplicat şi la referendumul trecut. USL chiar a crezut că va câştiga şi de aceea a acceptat cererea UE de a promulga legea cvorumului. Acum, că văd că au pierdut, încep să conteste şi atitudinea lui Băsescu, şi legea lui Antonescu.

După cele expuse mai sus, cred că e extrem de clar de ce nu am vrut să particip la mascarada care a costat deja-săracul popor român 20 de milioane de euro!

Un bagaj pierdut …

Vine iarna, rău îmi pare. Se pare că acesta este sloganul mai multor companii aeriene care detestă anotimpul friguros. Nici clienții companiilor nu par să țina prea mult la iarnă. Zboruri anulate, întârzieri de zeci de ore și bagaje pierdute sunt doar câteva din motivele pentru care oamenii se feresc să călătorească în acest sezon.

Totuși, mulți români se întorc acasă de Sărbători, iar expații își vizitează țările de origine. Multe dintre cursele care au decolat în luna decembrie au fost sold-out încă de la începutul lunii. Luna cadourilor înseamnă pentru companiile aeriene mai multe curse, bilete de zbor mai scumpe, dar și multe probleme de ordin tehnic sau organizatoric.

Astfel, la începutul acestei luni, mai exact de Ziua Națională a României, mai bine de 45 curse Tarom au fost anulate din cauza condițiilor de vreme nefavorabile. Multe dintre cursele de pe 2 decembrie au avut aceeași soartă. Pe lângă obișnuitele întârzieri, în ultimele zile, Tarom a anulat și cursele pe relația București – Londra deoarece cel mai aglomerat aeroport european – Heathrow – a fost închis.

Mulți români au rămas blocați în afara granițelor țării, pentru că marile aeroporturi europene au clacat în fața condițiilor meteo neprielnice. Astfel, în Frankfurt, zilele trecute, pasagerii au așteptat zeci de ore anumite zboruri, mulți dintre ei pierzând legături care aveau să-i aducă în țară. Unii dintre pasagerii blocați în aeroportul german au așteptat mai bine de o zi pentru a lua un zbor de legătură spre casă. Aeroporturile din Londra și Amsterdam au anulat zeci de zboruri în ultimele zile astfel lăsând zeci de români departe de cei dragi. Aceștia vor încerca să ajungă în țară până de Sărbători.

O problemă majoră a unor companii aeriene de renume ca British Airways, Lufthansa sau KLM strică Sărbătorile de Crăciun ale pasagerilor. Este vorba de pierderea bagajelor. La fiecare 1,000 de pasageri, Lufthansa pierde 30 de bagaje de cală, în timp ce British Airways trimite în direcția greșită aproape 20 de bagaje. Tarom se află la polul opus, pierzând mai puțin de 10 bagaje la fiecare 1,000 de pasageri, conform unui studiu realizat de Asociația Liniilor Aeriene Europene, care întrunește 35 dintre cele mai importante companii aeriene europene.

Cozile la ghișeele de ”Bagaje pierdute” ale Aeroportului Internațional Henri Coandă s-au dovedit ieri a fi interminabile. Cei care au aterizat pe Otopeni au constat cu stupoare că bagajele lor au plecat în călătorie prin lume. Mirela, proaspăt întoarsă în țară, încă își așteaptă bagajul: ”Stau de mai bine de două ore să-mi recuperez bagajul pierdut. Mai bine de trei sferturi dintre cei care au zburat azi sunt aici și încearcă să-și găsească bagajul.”

Situația este cu atât mai gravă cu cât Mirela s-a întors în țară după patru luni, timp în care a beneficiat de o bursă Erasmus în Danemarca. ”Mai am acasă trei perechi de chiloți și două de șosete. Nu știu ce mă fac dacă nu-mi găsesc bagajul. Mi-am pierdut și multe dintre acte”. Întrebând cum se procedează în cazul pierderii bagajului, un oficial i-a răspuns Mirelei sec și în sictir: ”Procedura standard e să stai la coadă”. Angajații Lufthansa vor încerca, folosind un program special de baggage tracking, să găsească bagajul studentei. De folos pentru această operațiune este codul de bară inscripționat pe bagaj. Cu ajutorul acestuia, cei de la compania aeriană vor încerca să recupereze bunurile pierdute. ”Mi-au dat bagajul în urmărire”, spune Mirela zâmbind.

O parte dintre cei care și-au pierdut bagajele au fost anunțați astăzi că și le vor recupera în zilele următoare. Totuși, conform statisticilor, 5% dintre bagajele pierdute nu se mai întorc niciodată la stăpân, în timp ce 95% dintre ele ajung ”acasă” după mai bine de trei săptămâni.

În majoritatea cazurilor, companiile aeriene nu despăgubesc pasagerii. Totuși, cei care încheie o asigurare de zbor sau care plătesc folosind anumite tipuri de carduri de credit (de exemplu, Visa Gold) primesc parțial sau integral contravaloarea bagajului pierdut.

Trenduri jurnalistice: Autonomy is in style this season!

Pe zi ce trece, îmi dau seama că mi-am ales o meserie care este în comă … sau chiar moarte clinică. Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la PR sau publicitate, pur și simplu încep să vomit. Așa că prefer să fac jurnalism pe 1.200 de lei/lună (cât mi-ar da ăștia la RL).
Titlul de mai sus nu este pus la întâmplare. Zilele trecute navigam pe Internet, iar de pe un forum am aterizat direct pe Spot.us. Ce este acest site? Ei bine, o găselniță nord-americană care încurajează, zic ei, ”community powered reporting”. Ideea acestui site este simpluță: te înscrii, scrii ideea reportajului/anchetei pe care dorești să o realizezi, îți prezinți referințele și aștepți ca oamenii să investească în povestea ta. Site-ul, practic, încurajează fenomenul de ”citizenship journalism”, lăsând utilizatorii să furnizeze tips-uri despre anumite povești (o formă avansată a ”căsuței redacționale” de acum 30 de ani) și chiar să scrie poveștile care fac subiectul unei pasiuni/ unui hobby. Pe de altă parte, jurnaliștii înregistrați pe Spot.us pitch-uiesc … exact cum mergi cu o idee de articol la un redactor-șef, exact așa acum îți poți pitch-ui povestea online, iar decizia nu mai aparține unei singure persoane, ci unui ansamblu de useri. Simplii utilizatori completează sondaje de opinie sau își cumpără credite cu ajutorul cardului … de credit. Odată ce ai creditele, poți porni în căutarea materialului pe care dorești să-l finanțezi. Site-ul se ocupă apoi de promovarea și publicarea articolului în media, iar dacă o instituție de presă dorește exclusivitate pe un anume material, aceasta trebuie să plătească jumătate din valoarea fondurilor strânse. Dacă un material este cumpărat de o instituție de presă, banii câștigați se întorc proporțional celor care au contribuit cu donații pentru realizarea sa. Odată întorși, banii pot fi investiți într-o altă poveste, dar nu pot fi retrași.
Practic, societatea a ajuns să înlocuiască redactorii-șefi și să finanțeze a priori activitatea jurnalistică. Acest lucru distruge orice autonomie a patronului/mogului. Jurnaliștii direct finanțați de public vor scrie materiale care vor servi uneia dintre principalele funcții ale mass-media, predominantă fiind cea de informare. Astfel, în mediul online se va elimina trendul tabloid care învăluie tot mai multe regiuni pentru că mi-e greu să cred că cineva va dona 2 euro ca să știe pe unde se mai îmbată Lindsay Lohan sau cu cine se mai culcă Paris Hilton.
Probabil, în condițiile în care quality press-ul s-ar finanța din resurse publice (de la oameni direct), se va ajunge la o dihotomie de presă care se va axa pe două suporturi diferite: quality press-ul va domina online-ul, iar yellow press / presa tabloidă va continua să existe, în principal, în print. Ramificații ale celor două tipuri de presă vor exista cu siguranță, respectiv ziarele cu conținut substanțial de informații vor prelua materialele finanțate prin donații, iar presa tabloidă va continua să fie prezentă și în mediul online. Având în vedere actual trend de consum al cititorilor, numărul publicațiilor de calitate se va diminua. În contextul site-urilor Spot.us, acestea vor deveni ”antologii” de anchete/reportaje/interviuri, iar presa tabloidă va continua să domine piața print atât timp cât oamenii nu-și vor găsi alte metode de refulare/relaxare.
În acest context, o segregare între practicanții de presă se va produce în mod inevitabil. Pe de o parte, vom avea jurnaliștii-profesioniști (cu o cultură profesională bogată, cu studii în domeniu, etc.) și citizen journalists (blogger-ii), iar pe partea cealaltă a baricadei, vom avea jurnaliștii-meseriași, cărora dacă nu le-ar fi fost dată șansa să lucreze în presă, ar fi lucrat în construcții sau panificație,etc. Ca să fim înțeleși, accept conceptul de și munca citizen journalist-ilor doar în contextul în care material de presă elaborat se ridică la standardele de calitate impuse de o publicație de calitate. Ce vreau să spun cu asta? Că există aiuriți, care au pornit un blog și au condei/mână, și care, în situații excepționale – cum ar fi faptul că suferă de o boală sau sunt nedreptăți în justiție -, pot scrie articole mult mai bune și mai documentate decât jurnaliștii-profesioniști. Și asta pentru că există frânturi de domenii în care avem autoritate ca urmare a unei documentări solide sau a unei experiențe (de viață) anterioare.
Site-uri precum Spot.us afectează în mod direct modul în care practicanții de presă își fac meseria, creând diverse precedente. Interacțiunea emisor (jurnalist) – receptor (public cititor) devine una directă, intimă și interactivă. Gradul de interdependență atinge cote paroxiste – jurnalistul depinde în mod direct de finanțarea cititorilor (astfel se elimină controlul exercitat de publicitate, patronul de presă și orice afinitate economico-politică pe care o poate avea trustul), iar cititorii depind de jurnaliști în contextul în care munca bine executată a acestora din urmă înseamnă o bună informare a cetățeanului. Apoi, relația dintre cele două capete ale mesajului mediatic devine mai strânsă prin faptul că omul-jurnalist pitch-uiește (în spațiul virtual) în fața unui ”complet de judecată” (publicul). Astfel se elimină nota impersonală a unui site sau a unei pagini de ziar semnată misterios A.B. sau M.C. sau mai știu eu cum. Pe de altă parte, feedback-ul este dublu: când ideea atrage fonduri și apoi când donatorii citesc produsul finit. Asta crește și gradul de responsabilizare din ambele părți: cititorul citește cu interes și atenție materialul finanțat, iar jurnalistul are o datorie directă față de donatori (în mod normal, responsabilitatea jurnalistului față de clientul-final este la cote foarte mici).
În consonanță cu acest trend, mai există o tendință care conferă autonomie jurnalistului și materialului scris: site-urile care oferă o parte din veniturile din publicitate (online ad campaigns). Acest lucru funcționează cam așa: un jurnalist prezintă materialul deja scris, iar în funcție de clickuri/view-uri/ip-uri unice jurnalistul primește o parte din veniturile din publicitate. Spre deosebire de Spot.us, aici nu trebuie să-ți prezinți referințele, deci poți fi și un inginer care scrie despre gastronomie că nu-i pasă nimănui. În funcție de profilul exact al site-urilor de genul acesta, pot spune că există două mari categorii: creative writing (care înseamnă mai tot de la poezia la presă, de la scenarii la beletristică) și news writing (news aici fiind practic un termen general pentru a denomina materialele de presă, care pot fi și interiviuri, anchete, reportaje, etc.). În majoritatea cazurilor, site-urile de profil au și secțiuni de media, respectiv contribuabilii pot încărca imagini, filmulețe, muzică ș.a.
Fără a trage o concluzie, pentru că asta va fi tema voastră de acasă, voi termina cu un vers de-a lui Mărgineanu adaptat: ”Practică jurnalistică nu e moartă. Ea se transformă”.